Când plecam eu la școală, mama îmi striga ,,Să saluți pe toată lumea! Să fii cuminte și atentă la ore! Să arunci ambalajele la gunoi; dacă nu ai unde, le pui în ghiozdan și le aduci acasă!”
Cu aceste îndemnuri am crescut. Ele mi-au definit caracterul, în prima parte a vieții mele.
La primul și al doilea îndemn țin foarte mult și acum, însă pe al doilea l-am întors pe toate părțile… De ce? Pentru că ce am înțeles eu la vremea respectivă, cu mintea mea necoaptă de copil inocent, era să nu deranjez adulții. Să tac și să ascult, fără a avea dreptul la o părere. Să fiu umilă. Să îmi înghit vorbele, chiar dacă uneori nu eram de acord cu ceea ce se întâmpla în clasă.
Puțin mai mult curaj am prins abia prin clasa a VII-a, când cred că îmi ajunsese nedreptatea unor profesori. Nu mai puteam tolera atitudinea celor care ne repetau, aproape obsesiv, că nu vom ajunge nicăieri în viață, dacă nu plecăm capul. Că nu vom reuși să mergem la o facultate, dacă nu memorăm cuvânt cu cuvânt ceea ce ni se preda de pe foile acelea îngălbenite de vreme și multe alte inepții.
Așteptam cu nerăbdare să ajung la liceu, în speranța că voi întâlni profesori mai buni, dedicați și atenți la nevoile noastre, ale adolescenților curioși să descopere misterul din spatele catedrei.
Aiurea! Primul contact cu profesorii a fost zguduitor. Am avut o profesoară care făcea permanent comparații între fetele de la țară (printre care mă aflam și eu) și cele ,,elegante și delicate” de la oraș, un altul care folosea frica drept unealtă de control, un altul care ne dădea doar note mici pentru că ,,mai mult nu meritam”.
Una peste alta, am reușit să găsesc puterea în mine de a merge mai departe și de a nu mă abate de la drumul meu, evident, cu consecințe pe plan emoțional, de care m-am vindecat treptat.
Acum, ca părinte și dascăl, îmi cântăresc bine cuvintele și reacțiile. Poate nu îmi iese întotdeauna așa cum mi-aș dori, însă încerc să mă gândesc mereu la ce simt copiii când eu le vorbesc. Îmi repet, ca o mantră ,,copiii își vor aminti mereu cum i-am făcut să se simtă, nu informațiile pe care le-am predat”.
Într-o dimineață, pe când o duceam pe Bia la școală, am îmbrățișat-o și i-am urat ,,Distracție plăcută!”, așa cum făceam de fiecare dată. Pe lângă mine a trecut un bărbat, tatăl unui copil. Nu i-am reținut figura, dar l-am auzit strigând ,,I-auzi! Distracție plăcută!?! De-aia vin copiii la școală? Să se distreze? Vin să învețe și să fie cuminți, nu să se distreze!”…
Da, cred în continuare că la școală te poți distra și poți învața în același timp. Ba, mai mult, dacă ai copii fericiți în clasă, predarea merge ca pe roate!
Așadar, dragă părinte, azi ce i-ai transmis copilului tău înainte de a ieși pe ușă?
DEZVOLTARE PERSONALĂ
