Oameni buni și mai puțin buni…
Dacă tot am vorbit despre ce mi-am luat ca învățăminte de la bunica, azi vreau să scriu despre bunicul, care mi-a spus cândva: ,,Fii bună, rău poate fi oricine!”. Nu era om cu multă carte, dar avea câteva vorbe înțelepte ce mi-au rămas bine întipărite în memorie.
În cercul restrâns al copilăriei mele timpurii, rar am întâlnit oameni răi, cei mai mulți se ajutau între ei, râdeau și își petreceau timpul liber împreună la clacă sau la diversele munci ale câmpului, primeau copiii vecinilor la masă și aveau grija unii de alții. (Sau așa îi vedeam eu…) Da, erau câteva babe mai urâcioase care ne alungau de pe stradă când deveneam prea gălăgioși, dar ni se părea tare amuzant nouă, copiilor de-o șchioapă.
Când am intrat la școală, am ajuns să mă tem de tovarășii profesori ce foloseau nuaiaua pe elevi, căci la sat mulți credeau că ,,bătaia este ruptă din Rai”, iar unii părinți își dădeau acordul… Fie vorba între noi, unii încă mai cred asta!
Apoi am crescut și am pornit spre oraș (la liceu), încrezătoare că îmi va merge bine, că lumea va fi bună cu mine, că mă va susține și mă va încuraja să îmi îndeplinesc visul de a ajunge mare. În schimb, am întâlnit profesori care m-au umilit de la prima întâlnire cu afirmații de genul: ,,Hm, uită-te și tu la fetele astea de la oraș: frumoase, elegante…(și ridicau în picioare, spre exemplificare, două colege născute și crescute într-o localitate puțin mai mare decât satul copilăriei tale, dar era oraș, nah…)! Se vede că voi (eu și alte câteva colege) sunteți de la țară!”. De menționat că profesoara respectivă preda psihologie…?!
În primă fază m-a durut, apoi am lucrat cu mine și am iertat-o, dar nu am uitat! Nu, așa ceva nu se uită!
Probabil că și alții gândeau ca respectiva doamnă și nu acordau prea mult credit fetei de la țară. Cu toate acestea, nu m-am lăsat descurajată, ci am ajuns să îmi îndeplinesc visul, acela de a ajunge dascăl. Și mi-am găsit primul post tot la țară, iar aici am găsit și oameni buni, dar și oameni care mă considerau arogantă pentru că nu îmi puteam explica cum un copil a ajuns în clasa a IV-a fără să știe măcar a-și scrie numele. ,,Domnișoară, ți s-a pus pata pe copiii ăștia? Nu înțelegi că noi trebuie să îi trecem pe toți clasa, că altfel ne închide școala? Ce vrei, să fac naveta la bătrânețe?”… Degeaba am încercat să explic că lucrurile acestea nu îi vor ajuta pe copii și că era nevoie de implicare mai multă din partea dascălilor astfel încât să-i vedem cu toții pe copii înflorind, nu trecând ca gâsca prin apă. Și da, li s-a închis școala câțiva ani mai târziu, iar eu mi-ai luat zborul spre o lume mai bună, deși mă atașasem emoțional de copii și ei de mine. (Întâmplarea a făcut ca o fostă elevă să o întâlnească pe sora mai mică și să îi ceară să îi fie nașă pentru că, îi spuse ea: ,,Semeni cu fosta mea învățătoare.”. Și am mers la nunta ei…of, chiar nu sunt bătrână!)
Apoi, cu pași mici, dar siguri, am ajuns să lucrez într-o școală particulară. Nu vă imaginați că aici toată lumea e cu Zen, calmă, bună și pozitivă. O, nu! Cred că cele mai dure lecții le-am primit aici! Dure lecțiile, dar învățămintele bune! 🙏
Unele m-au întărit, altele m-au dărâmat. Uneori am plâns și mi-am scris demisia în gând, alteori m-am încurajat singură și mi-am spus că doar sunt o luptătoare și nu merită să mă consumi atât…
Și da, acum nu mă mai las afectată de răutățile unora, ci îmi văd de drum, cu fruntea sus și încredere că Universul îmi aduce doar oamenii de care am nevoie pentru a mă dezvolta.
Am învățat în toți acești ani să spun ce gândesc, chiar dacă mulți preferă o minciună frumoasă în locul adevărului dureros și crud. Da, mulți mă plac, dar probabil tot atât de mulți mă și displac. Ceea ce e perfect normal! Ideea e că acum am învățat să mă concentrez asupra celor ce mă plac și mai puțin a celorlalți. Și vai, ce bine e!
,,Unii oameni apar în viața ta ca o binecuvântare, alții ca o lecție. (Maica Tereza)
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
