Crescută fiind într-o familie cu mentalitatea că aproape totul e periculos și trebuie să am mare grijă să nu pățesc ceva, m-am temut toată copilăria (și nu numai…) de două lucruri: mersul pe bicicletă și înotul.
Să fi avut vreo 9-10 ani când am văzut-o pe sora mea, mai mică cu vreo doi ani, cum se ostenea să încalece bicicleta bunicului. Deși îi admiram curajul, tresăream de fiecare dată când o vedeam că se aventura pe uliță cu bicicleta, uriașă pe lângă ea, o puștoaică ce nu ajungea la șa. Ei bine, ea a reușit să deprindă mersul pe bicicletă, eu nu.
Nu în copilărie, ci în jurul vârstei de 30 de ani, când mi-am luat inima în dinți, soțul drept instructor și bicicleta roz a fiicei mele (vă imaginați ce fel de bicicletă era, dacă fiica mea avea vreo 5-6 ani! Nu că aș fi eu prea înaltă, dar totuși…😂).
Evident că locul cel mai bun pentru exersare era tot ulița copilăriei mele, unde altundeva? Acolo era cel mai potrivit loc de înfruntat frica!
Soțul începe să explice cum stau lucrurile cu pedalele, cum să urc pe șa, cum să țin echilibrul… în fine, teorie! Eu așteptam momentul pentru practică!
Bun! Urc pe bicicletă, el ține de șa, eu mă dezechilibrez, am emoții, tremur și transpir, dar nu mă las.
Și el are emoții, aleargă, transpiră și mă încurajează cum a făcut și cu fiica mea.
Și babele se strâng la poartă, iar moșii privesc peste gard.
Eu nu am ochi pentru ei, ci realizez că sunt jucătorul principal de pe terenul lor abia când aud o vecină că-mi face galerie: ,,Haide, Simona! Hai că poți! Ce dracu’, conduci tu ditamai mașina și nu poți să mergi pe bicicletă?”
Domn’le, ce să mai, așa motivată am fost că am reușit să învăț mersul pe bicicletă în ziua aia!
Cu înotul e altă poveste, nu aveam unde să exersez pentru că nu exista nicio baltă în apropierea satului, ci doar un canal de irigații unde doar unii copii se aventurau.
Unii învățau, dar alții se înecau, motiv pentru care nu mă apropiam de acea apă…
Când și-a pierdut viața o fată din sat în acel canal, nu am dormit câteva săptămâni… Deci, nici înotul nu era pe lista de priorități a copilăriei mele.
Mai târziu, tot soțul meu s-a străduit să mă îndrume, dar nu i-a reușit 100%, în sensul că, dacă nu simt nisipul sub picioare, mă cam duc la fundul apei…Nah, mai am timp să învăț!
În loc de concluzie, dragi părinți, încurajați-vă copiii chiar și când pentru voi pare imposibil să reușească!
Deși poți învăța orice la orice vârstă, unele lucruri le înveți cel mai ușor și fără teamă în copilărie!
Voi ce temeri v-ați învins la maturitate?
