Fiecare copil este unic și trebuie tratat ca atare.
În cei 20 de ani ca dascăl am întâlnit mulți copii de la care am avut multe lucruri de învățat, însă cred că unele dintre cele mai bune lecții au fost cele primite de la copiii speciali și de la părinții lor.
Au existat și încă mai există părinți care, deși sunt conștienți de faptul că al lor copil necesită o mai mare atenție, neagă existența unei nevoi ..particulare, ce implică înțelegere, suport din partea unor specialiști și toleranță din partea celor care întâlnesc pentru prima dată astfel de situații.
Am avut părinți care, cu toată bunăvoința și înțelegerea mea, au refuzat să asculte sfaturile primite și s-au simțit ofensați de recomandările de a consulta un specialist (de la logoped la psiholog) și au plecat în căutarea unei alte școli. Evident, nu poți mulțumi pe toată lumea și nici nu e recomandat să îți propui asta!
La polul opus au fost părinții care mi-au mulțumit pentru tot ce am făcut pentru ei și copilul lor.
Așa a fost cazul unui băiețel de clasa I, la vremea respectivă, care era peste tot, mai puțin acolo unde voia profesorul să fie… Își propunea dascălul să scrie ceva la tablă, el alerga în jurul băncii. Îi ruga pe elevi să citească, el se ridica pe scaun și țipa că vrea afară. Profesorul dicta un text, el imita cioara. Îi așeza dascălul stiloul în mână să scrie, el se ascundea sub bancă. Și tot așa!
Frustrant era pentru toată lumea, atât pentru profesori, cât și pentru ceilalți elevi. Dureros era și pentru el, dar și pentru părinții lui.
Cu toții am căzut de acord că e nevoie să se intervină cu sfaturi de specialitate, dascălul singur neavând toate pârghiile pe care să le folosească, astfel încât să desfășoare o activitate de predare învățare eficientă, dar să îi dedice și lui acea atenție pe care o solicita.
Primul lucru pe care l-a făcut școala a fost să dedice ore suplimentare în care să se lucreze unul la unul.
În paralel, părinții au consultat un specialist. Am fost de acord ca acesta să vină la școală, să asiste la orele de curs pentru a urmări activitatea. După o lună de zile și după testele aplicate, am fost informați că era vorba despre deficit de atenție, iar nevoia lui cea mare era de a fi validat.
Au urmat întâlniri periodice cu specialistul, întâlniri în cadrul cărora povesteam ce am observat, ce am aplicat și a funcționat, unde am întâmpinat dificultăți.
A fost de departe cea mai plină de satisfacție colaborare între părinți, dascăli și specialiști în psihologie.
Deși existau profesori care își pierdeau răbdarea uneori cu acest copil, faptul că ne aveau pe noi ca puncte de sprijin a contat foarte mult. Astfel că, în momentele în care copilul manifesta un comportament necorespunzator la ore, noi eram acolo pentru a-l asigura că îl vedem, că îi înțelegem nevoia și că se poate baza pe noi.
Uneori o mângâiere pe creștet, o mână pe umăr, un semn cu ochiul, un zâmbet sau o îmbrățișare făceau minuni. Iar dacă îl mai și rugam să ne ajute într-o anumită situație, să fie asistent la ore sau să distribuie materiale colegilor, atunci imediat îl câștigam de partea noastră.”
