De prin școli adunate…
Episodul 4
Am reușit să îmi iau titularizarea în București. Cum nu cunoșteam orașul și nici internetul nu era accesibil pe atunci (ca să mă pot orienta în funcție de distanța față de locul unde locuiam), am ales o școală aproape la întâmplare. Îmi amintesc că era o doamnă lângă mine la repartizarea pe posturi și m-a întrebat unde stau, ca să mă poată ajuta. Mi-a arătat o școală pe listă ca fiind pe traseul unui autobuz ce mă lăsa în fața căminului unde locuiam cu iubitul meu, el fiind încă student.
Așa m-am trezit educatoare în cadrul unei școli mici aflată într-un cartier mărginaș al capitalei. Am plâns în prima zi când am vizitat-o. Speram să fiu și eu dascăl în oraș, nu tot la țară. Da, chiar dacă oficial era situat în oraș, acest cartier nu avea străzi asfaltate, iar când ploua afară, aveai nevoie de cizme de cauciuc.
Clasă mixtă, copii de toate vârstele. Trebuia să îmi gândesc activitățile astfel încât să îi țin antrenați și pe copiii mici de 3 ani, dar și pe cei de 6 ani. Prima lună mi s-a părut cumplită, copii mulți care plângeau că vor acasă, părinți care voiau să fie doar copilul lor în centrul atenției mele…
Prima serbare de Crăciun. Am gândit un program care să-i cuprindă pe toți copiii și le-am repartizat tuturor roluri în funcție de abilitățile lor, de gradul lor de implicare și de capacitățile de memorare. O fetiță de vreo 4 ani, care pronunța extrem de greu cuvintele și care avea o poezie mai ușoară s-a plâns bunicului ei că își dorea rolul principal din scenetă, pe care îl avea o fetiță de 6 ani. Bunicul, probabil impresionat de lacrimile nepoatei, a venit hotărât la școală să … mă bată! Da, ați înțeles bine, să mă bată! Fără să întrebe de ce, cum și ce aș putea face ca nepoata lui să nu se mai simtă nedreptățită, a intrat vijelios în clasă și a ridicat mâna asupra mea. Evident că am înghețat instantaneu. Norocul meu că în spatele bunicului era tatăl unui elev, care i-a prins mâna imediat și l-a scos afară din clasă. Totul s-a desfășurat în fața copiilor prezenți. Unii au început să plângă. Alții au venit să mă ia în brațe și să mă/se asigure că sunt bine… Nu eram bine, dar am zâmbit pentru ei.
Mi-am început activitatea cu copiii și mă trezesc, din nou, cu ușa dată de perete și cu bunicul furios în clasă. L-am rugat politicos să iasă din clasă, dar el venea spre mine. Nu știu de unde mi-am găsit puterea de a-l ruga, cu tot calmul din lume, să înceteze. Făcea doi pași spre ușă, unul înapoi spre mine. Când a ajuns în pragul ușii, mi-am adunat puterile și l-am împins în afara clasei, apoi am încuiat ușa. Eram la capătul puterilor. Am sunat o colegă să vină de urgență la mine. Am plâns mult. Am vrut să-mi dau demisia, dar directoarea m-a asigurat că nu se va mai repeta pentru că a făcut solicitare și vom avea pază la intrarea în școală, iar bunicului i s-a interzis să mai intre vreodată în școală.
Chiar și acum, după atâția ani, mă încearcă aceleași emoții neplăcute când îmi amintesc incidentul. De aceea spun că este foarte importantă comunicarea. L-am înțeles și iertat pe bunicul respectiv, dar oare câți mai sunt ca el? Eu cred că încă sunt…
DE PRIN ȘCOLI ADUNATE
