Cred cu tarie că este nevoie de har și multă iubire față de copii, pentru a fi dascăl. Copiii au acest simț, imediat ,,miros” omul care nu are ce căuta în fața lor, indiferent că vorbim despre grădiniță, primar, gimnaziu, liceu sau facultate. Sunt copii care se obișnuiesc în timp cu stilul profesorului și îl acceptă așa cum e, la pachet cu nedreptăți, jigniri sau umilințe. Dacă asta primește și de acasă, atunci i se pare chiar normal…
Dar ce te faci cu copiii care nu pot și nu vor să accepte comportamente abuzive la adresa lor? Ce se întâmplă cu aceștia?
Cei mai mulți suferă în tăcere. Își ascund sentimentele, neputința și frustrările. Unii trăiesc cu ele toată viața. Alții caută sprijinul unui părinte, prieten sau chiar terapeut. Aceasta este situația cea mai fericită, măcar nu ajung să somatizeze toate emoțiile trăite…
Ce faci tu, în calitate de părinte apropiat și atent la nevoile emoționale ale copilului tău? Dacă ești și dascăl, cum abordezi astfel de situații? Ce îi spui copilului speriat, stresat și timorat? Îl asculți, dar îi ceri să închidă ochii? Îl faci să înțeleagă că nu e nimic în neregulă cu el, ci este victima unui sistem învechit, bolnav și cu speranțe minime că se va schimba ceva curând? Sau îl susții cu toată ființa ta și mergi până în pânzele albe pentru a face dreptate? Pui mâna pe telefon și încerci să ai o discuție civilizată cu învățătorul sau dirigintele lui? Treci peste acesta și suni direct directorul? Nu faci nici una, nici alta, ci te apuci să suni pe la televiziuni?
Cum e cel mai bine să procedezi?
DE PRIN ȘCOLI ADUNATE
