,,Sunt urât!
Ba nu e adevărat! Tu ești foarte frumos așa cum ești!”
De câte ori nu ai asistat la o astfel de discuție între un copil și părintele lui?
Sau poate chiar tu ai fost în situația asta cu propriul copil.
Ce e în neregulă în acest dialog?
Copiii, mai ales în perioada adolescenței, încep să se vadă cu alți ochi.
Dacă până mai ieri își făcea singur complimente când se surprindea în oglindă, acum, același copil, face afirmații despre el care nu numai că nu sunt adevărate, dar care te fac pe tine, ca părinte, să simți că nu ai făcut suficient sau să te frămânți cum să abordezi problema.
La vârsta adolescenței, mulți copii afirmă despre ei că nu sunt buni de nimic, că nu se ridică la înălțimea așteptărilor părinților, că nu înseamnă nimic pentru ceilalți și astfel ajung să aibă o imagine negativă despre ei.
De ce crede copilul asta despre el?
În primul rând, percepția asupra propriului corp se schimbă odată cu schimbarea hormonală.
În al doilea rând, copilul începe să se compare cu ceilalți, lucru pe care nu-l făcea până acum (sau nu cu aceeași intensitate și frecvență).
Odată ce ideea că ,,nu este de ajuns” a prins rădăcini în mintea lui, adolescentul găsește două direcții de rezolvare a problemei: ori se va resemna și va cădea în nepăsare, delăsare, lipsă de chef și energie pentru a confirma ceea ce crede despre el, ori va căuta să demonstreze contrariul și va face foarte multe lucruri noi și diferite, ce vor deveni epuizante într-o zi, căci va avea tendința spre perfecționism.
Zilele trecute m-a sunat mama unui adolescent. Îmi povestea că acesta crede numai lucruri urâte despre el și că ,,evident, nu sunt adevărate”. Degeaba a încercat dumneaei să-l convingă de contrariul credințelor lui, căci nu a funcționat nimic. Ba, mai mult, copilul se înfurie de fiecare dată când părinții încearcă să-l liniștească spunându-i cât de minunat este.
Evident că se înfurie! În primul rănd pentru că furia este un indicator al faptului că adolescentul dorește să se afirme și că este capabil să își gestioneze singur problemele.
În al doilea rând, în momentul în care părintele vine și-i neagă emoțiile prin cuvinte de genul ,,Nu e adevărat! Tu ești cel mai bun! Ești deștept, frumos etc”, atunci acesta va înțelege că tot ceea ce simte și gândește despre el nu este luat în seamă de către părinți sau că e ceva în neregulă cu el.
Ce poți face, în schimb, este să te pui în pielea lui și să încerci să îți dai seama ce simte, ce gândește despre el și ce ți-ar plăcea ție să auzi dacă ai fi în papucii lui.
Poți, de exemplu, să începi cu ,,Observ cât ești de trist. Înțeleg că ești supărat pentru că azi nu îți stă bine părul/ai ochii umflați etc.” Poți continua apoi să îi expui motivele/explicațiile pe care le găsești tu pentru situații similare: nu ai dormit bine, nu ai băut suficientă apă etc.
Practic, prin validarea trăirilor pe care adolescentul tău le are, nu faci decât să îi întărești acestuia convingerea că îi ești aproape, că nu e părăsit atunci când are nevoie să fie înțeles și că există o soluție pentru problema/dilema/nemulțumirea lui.
Să nu uităm că adolescenții noștri nu au nevoie de discuții moralizatoare, ci de discuții din care să reiasă că-i ești aproape, îl înțelegi și îl ghidezi în găsirea răspunsurilor pe care le caută.
Și pentru că tot veni vorba despre furie, îți las în primul comentariu link către un mini curs gratuit, gândit special pentru copiii care nu-și pot controla reacțiile la furie.
Să îți fie cu folos!
