În întâlnirile de Coaching și/sau mentorare pe care le am cu copiii 1 la 1, adesea îi aud cum se plâng de faptul că, având frați mai mici, sunt ,,obligați să le facă mereu acestora pe plac” sau că ,,trebuie să își ia în serios rolul de frate/soră mai mare”.
Din întrebare în întrebare, aflu de la ei ce presupune toată această responsabilitate și cum îi face să se simtă.
Aș putea afirma că numărul celor care sunt încântați de rolul pe care îl au și de responsabilitățile inoculate de părinți tinde spre zero. De ce oare?
Din experiența de soră mai mare pot afirma că, de mic copil, am luat acest rol foarte în serios și mult timp mi-a trebuit să renunț la a mă mai îngrijora pentru surorile mele, adulte fiind, să încetez să mai caut soluții pentru problemele lor sau să îmi reproșez că nu am făcut poate suficient pentru ca lor să le fie bine.
Nu atât părinții, cât bunicii mei aveau obiceiul de a-mi striga: ,,Simona, tu ești mai mare și TREBUIE să ai grijă de sora ta/să împarți totul cu ea/să mergeți împreună etc”. Nici măcar când am ajuns amândouă să ne câștigăm propriii bani, bunica nu înceta să îmi spună să îi dau din banii mei surorii mele (care câștiga muuult mai bine decât mine) doar pentru că ,,e mai mică”.
Sunt de acord că, există momente când, de exemplu părinții sunt nevoiți să își lase copiii singuri acasă pentru câteva ore și atunci copilul mai mare își poate asuma rolul de lider și să vegheze la siguranța celor mai mici. Cu toate acestea, multor copii le este îngrădită libertatea de a avea propriii prieteni, de a ieși afară fără frații/surorile mai mici ori de a avea timp de joacă doar pentru ei.
De cele mai multe ori părinții nu văd decât nevoile celor mici, care se tânguie poate, care caută mereu atenția fratelui mai mare, care își doresc aceleași lucruri și aceiași prieteni, deși există poate o diferență considerabilă de ani între ei și uită că cel mare are și el nevoile lui.
Știu, am făcut și eu aceleași greșeli în primii ani ai mezinei, însă, când fiica cea mare mi-a replicat că nu e bonă, ci soră, am realizat că nu le făceam bine niciuneia. Și chiar dacă mă durea sufletul când vedeam că fetele se ceartă, că cea mică suferă după atenția surorii ei sau că o vede cum se închide în camera ei cu prietenele, am încercat să o înțeleg și să îi respect nevoia de intimitate și de relaționare cu prietenii. Evident că am mai căzut în capcană și am intervenit în certurile lor, însă și aici m-au pus amândouă la punct: ,,mama, e treaba noastră și ne rezolvăm noi singure problemele astea, nu e cazul să intervii”. (De unde or fi învățat să spună ce gândesc și ce simt?🤔)
Revenind… cu discuții regulate despre ce înseamnă să respecți alegerile celuilalt, despre dorința fiecăruia de a petrece timp în compania prietenilor fără ,,supraveghere” din partea surorii mai mici, despre alegeri, dar și despre nevoile celuilalt de a se conecta emoțional cu sora/fratele și de a stabili timp comun de interacțiune, se pot depăși toate aceste situații.
Pentru tine ca părinte e clar că nu e ușor, dar copiilor le faci un bine evitând replicile de genul ,,tu ești mai mare și TREBUIE să ai grijă de sora ta/fratele tău”, ,,mergi afara DOAR DACĂ vine și sora/fratele”, ,,lasă-l (o), că e mai mic (ă)!” etc.
Când cazi în capcana aceasta, întreabă-te: ,,mie mi-ar plăcea să mi se impună să am grijă permanent de cineva?”
Tu cum ai gestionat relația cu sora/fratele? Dar relația dintre copiii tăi?
DEZVOLTARE PERSONALĂ
