Nu ești în stare!
Iată o expresie ce m-a urmărit toată viața aproape…
De unde vine ea? De la mama… La 14 ani, când am anunțat-o că intenționez să devin învățătoare, ea mi-a răspuns zâmbind: ,,Nu ești tu în stare să intri la liceul pedagogic! Se intră greu și trebuie să înveți mult…”.
Deși m-au durut rău cuvintele ei, pe moment i-am întors zâmbetul și i-am răspuns: ,,O să vezi că pot!”… și am putut. Zi și noapte am învățat și m-am frământat ,,Oare voi putea? Dacă mama are dreptate și chiar nu sunt in stare? Ce o să fac dacă nu intru la liceul ăsta?” Și, cu cât îmi răsunauj mai tare cuvintele mamei în cap, cu atât mă ambiționam mai mult să îi demonstrez contrariul… (A nu se înțelege că o condamn pe mama pentru ceea ce mi-a spus, departe de mine acest gând. La vremea respectivă, așa a considerat ea că mă motivează. Sunt convinsă că nu s-a gândit nicio secundă că mă va marca expresia ei pentru totdeauna, ci a considerat că mă va ambiționa să îmi depășesc limitele. Da, așa s-a întâmplat, dar asta a venit la pachet și cu alte consecințe…)
Ajunsă la maturitate, am făcut un bilanț al realizărilor mele și am constatat cu stupoare că cele mai multe dintre ele au fost o demonstrare a faptului că ,,Sunt în stare…”
Ani de zile am arbitrat lupta dintre rațiune și subconștient. Expresia mamei a prins rădăcini adânci în subconștientul meu și, oricât de mult mi-am educat călărețul, elefantul (îmi place asocierea pe care o folosește Paul Olteanu) încerca să îl țină pe loc șoptindu-i, de fiecare dată: ,,Nu ești în stare! Nu ești în stare!”.
Ani de zile am dus o permanentă luptă interioară de a le demonstra celorlalți că pot, că sunt în stare să fac orice îmi propun. Deși, din momentul conștientizării acestui fapt, am ales calea dezvoltării personale, am citit multe cărți, am făcut terapie și m-am convins de abilitățile mele, uneori tot se mai trezește elefantul să-mi amintească expresia aceasta dureroasă și atunci caut validarea din partea celorlalți, caut susținerea lor și aprecierea pentru ceea ce fac și ceea ce sunt.
Da, cuvintele pot răni și pot lăsa cicatrici adânci în sufletul și subconștientul nostru și e nevoie de efort susținut pentru a le vindeca.
De aceea, preocuparea mea actuală este de a le insufla copiilor mei de acasă și de la școală ideea că ei POT. Pot să realizeze orice își propun, pot să devină ce doresc ei în viață și nu e nevoie să le demonstreze celorlalți nimic, ci să își urmeze visurile fără să se îndoiască o clipă de ei!
Pe tine ce expresie te-a marcat în copilărie?
