Săptămâna aceasta am experimentat multe trăiri, sentimente și emoții.
De la frustrare la exaltare.
De la tristețe la bucurie.
De la furie la toleranță.
De la neîncredere la înțelegere.
Deși la începutul săptămânii mă gândeam cum naiba le voi face față tuturor provocărilor și sarcinilor de pe listă, azi mă simt mult mai bine.
Azi văd lucrurile într-o altă lumină.
Azi îmi dau voie să mă liniștesc, să mă relaxez și să mă întorc la și spre mine.
Din dorința de a pune în aplicare toate ideile care îmi vin, de a finaliza un proiect început în urmă cu doi ani, de a duce la un nivel superior afacerea pe care am început-o, de a mă perfecționa în continuare prin participarea la cursuri și înscrierea la o doua facultate, de a fi mereu veselă și plină de energie pentru copiii mei și pentru cei cu care lucrez, am ajuns să simt cum epuizarea bate la ușa mea.
Da, orice rezervor ajunge să se golească, dacă nu ești preocupat să vii mereu cu ceva de suflet pentru a-l reumple.
Așa se face că de miercuri, de când particip la un super curs de Leadership Coaching, mă simt ca-ntr-un malaxor.
Am intrat mai întâi într-un proces de evaluare psiho-emoțională și de inteligență, iar apoi în ceea ce avea să devină exercițiul cel mai profund de introspecție avut vreodată.
Cine sunt eu și ce vreau să fac cu viața mea?
Ce îmi aduce bucurie și la ce trebuie să renunț?
Pe cine pot să țin aproape și de cine trebuie să mă îndepărtez?
Ei bine, procesul nu se termină aici, ci mai urmează și alte etape transformaționale, iar eu sunt pregătită de metamorfozare!
De ce v-am spus toate acestea?
Pentru că nu doar adulții ajung să se simtă așa, ci și copiii.
Zilele trecute am discutat cu câțiva absolvenți de gimnaziu, care au trecut prin coșmarul Evaluării Naționale și care nu mai găseau puterea în ei de a se mai bucura de rezultat.
Atât de multă presiune s-a pus pe ei, încât nu își mai pot identifica emoțiile, trăirile și simțirile, nu mai pot găsi motive de bucurie în activitățile simple, nu mai pot socializa cu deschidere…
Și gândiți-vă că nu s-a încheiat coșmarul lor! Nu, acum se află la mâna destinului și a repartizării computerizate care îi va duce sau nu la liceul la care poate au visat până acum.
Coșmarul acesta îl trăiesc și părinții lor, care poate nu știu și nu au instrumentele necesare de a căuta statisticile din anii anterior, de a face comparații și de a urmări, în funcție de codul alocat notei obținute, unde a intrat cel care a avut aceeași notă ca a copilului personal.
Am cunoscut copii extraordinari care au avut o zi proastă în ziua examenului (nu au dormit bine sau fete care au fost la menstruație) și, pentru că nu au luat o notă mare, s-au trezit la un liceu aflat la mare distanță de casă, cu colegi cu care nu aveau nimic în comun și pentru care liceul a devenit ,,cimitir al tinereții lor”.
De aceea, cred că toți ar trebui să ne mai luăm câte o pauză, din când în când, și să ne mai gândim la sufletul nostru. Atât!
Voi cum vedeți toate acestea?
Cât de multă importanță acordați stării voastre psiho-emoționale în această perioadă?
Dar a copiilor voștri?
