,,Toți oamenii visează, dar nu în mod egal.”- T. E. Lawrence
Eu visez la o școală publică unde copiii sunt tratați cu respect, sunt văzuți ca ființe umane cu sentimente și emoții, sunt ascultați și, mai ales, auziți.
Visez la dascăli dedicați ce nu-și fac doar meseria, ci își dedică toată activitatea copiilor, dincolo de programă și buchea cărții.
Visez la un parteneriat constructiv între părinți și dascăli, având în centrul atenției și preocupărilor lor doar copiii și nevoile lor, nu propriile interese.
Visez la o școală unde primează securitatea emoțională și psihologică a copilului, și mai puțin academicul care să gâdile doar orgoliul profesorilor când văd rezultatele afișate la panou.
Visez la o școală unde rezultatele academice nu sunt afișate la panoul de onoare sau strigate în plenul clasei, ci discutate în particular cu copilul, cu accent pe progres și efort individual, nu pe rezultat în sine.
Visez ca școala să urmărească rezultate excepționale în dezvoltarea personală a copilului, cu accent pe inteligențele emoționale și pe creștere spirituală, dar nu prin numerologie și ore de religie cu habotnici.
Visez la o școală în care are acces orice copil, nu doar cei care-și permit să fie atenți cu directorii.
Visez la uși deschise spre birourile directorilor, urechi care să-i audă pe părinți și copii, ochi care să vadă neajunsurile din cancelaria pe care o gestionează și guri care să comunice eficient cu toți cei implicați în educația copilului.
Visez la directori numiți pentru merite deosebite ca manageri, nu după apartenența la un partid sau altul.
Visez la ziua când părinții vor avea mai mult curaj să confrunte profesorii și dascălii abuzatori, nu să închidă ochii și să afirme ,,așa era și pe vremea mea și am ajuns bine…”.
Visez la ziua când toți copiii vor spune ,,Stop! Nu mai vrem umilință, vrem respect și îngăduință!”.
Aș putea continua, dar mă opresc deocamdată aici…
Voi (la) ce visați?
Simona
