Nu am fost niciodată o persoană pretențioasă când a venit vorba despre mâncare. Mama a gătit dintotdeauna foarte bine, dar, spre exasperarea ei, parcă cea mai bună mâncare era tot cea din vecini. Tușa Leana făcea cele mai bune scovergi, tanti Lica cea mai bună fasole, iar tanti Leana cel mai bun bulz mâncat vreodată, ea îl numea ,,ou de mămăligă cu brânză”…
Eram mulți copii pe uliță, strigam, ne jucam și alergam toată ziua în praf sau prin toate curțile oamenilor. Vorba aceea, energie multă aveam, foamea nici nu o simțeam! Dacă nu ne strigau bunicile să venim la masă, noi nu plângeam că vrem mâncare.
Culegeam dudele dintre găinațul păsărilor, prunele sau corcodușele ne țineau de sete. Nu se punea în discuție să le spălăm înainte de a le consuma și, cu toate acestea, nu știu să fi făcut vreodată enterocolită sau toxiinfecție alimentară.
Primul șoc din sfera alimentației l-am avut în clasa a VIII-a. Mergeam la pregătire pentru examenul de absolvire, iar profesoara mea de matematică avea o fetiță de un an: dolofană, frumușică și mereu morocănoasă. Printre exerciții și probleme de geometrie, profesoara mai întindea un cearșaf pe culme, mai pregătea prânzul sau cina pentru cea mică. Într-una din zile, mă anunță că este foarte supărată că fiica ei refuză să mănânce și că mă roagă pe mine, ca o ultimă speranță, să încerc să o hrănesc. Cu mâna tremurândă am prins castronul și am privit-o lung cum a ieșit din casă. Vai, două zile nu am mai mâncat nici eu! Amestecul maroniu mi-a întors stomacul pe dos. Totuși, am încercat să păcălesc fetița să guste măcar o linguriță, dar la cât de tare se strâmba și se încovoia în scaun, mi-am spus că nu are sens să mai insist. Am aruncat mâncarea în toaletă și am tras apa, iar profesoarei i-am spus că a mâncat tot. Cu ochii mari și vizibil impresionată de reușita mea, mi-a cerut să mutăm ședințele în preajma prânzului și să hrănesc doar eu copilul. Ooo, nuuu! Palidă și cu voma în gât, am întrebat ce conținea amestecul maroniu. Ou fiert, brânză dulce, banană și ciocolată! Ce? Cine ar da așa ceva unui copil? Am tras adânc aer în piept, m-am scuzat că nu am autobuz să ajung la ora prânzului și mi-am făcut prima promisiune: că eu nu-mi voi îndopa copiii cu amestecuri grețoase…
Al doilea șoc l-am avut când am lucrat ca educatoare. În grupa mea era un băiețel de vreo 5 ani care refuza să mănânce. Deși, la vremea respectivă nu eram mamă, aveam experiență în creșterea copiilor, (doar avusesem grijă de sora mea…), așa că am oprit-o pe mamă să îi comunic cele constatate. Mărturisirea ei m-a lăsat fără cuvinte: copilul nu știa să mestece pentru că toate alimentele îi erau pasate…atunci am aflat și de existența blender-ului! Sărmanul copil, îi surprindeam privirea pofticioasă, dar nu știam că de fapt el nu știa cum să mănânce. Cine îi strivea apoi, cu furculița, mâncarea? Eu, bineînțeles! Mă durea sufletul să îl văd nemâncat atâta vreme, dar am căzut totuși la o învoială cu mama: să încerce, treptat, să îi introducă alimentele sub formă solidă, dar cu siguranță a eșuat, căci copilul slăbea văzând cu ochii, apoi nu a mai venit la grădiniță… Mi-am făcut atunci a doua promisiune: că nu voi folosi blender pentru pasarea alimentelor când voi avea copii.
Au urmat apoi nenumărate experiențe cu mame grijulii pe care le vedeam alergând cu castronul după copii poate-poate reușesc să îi determine să înghită ceva; părinți care tremurau la ora mesei; tată care imita diverse personaje pentru a-l determina pe copil să deschidă gura, astfel încât mama să-i vâre lingurița în gură; copil hrănit în fața tabletei sau a telefonului; părinți vegani ce își obligau copiii să mănânce doar verdețuri și făcând afirmații nepotrivite despre cei ce ,,mănâncă animale moarte”; părinți care cred că dacă au copilul pufos, acesta este și sănătos etc.
Am văzut copii care strângeau bani să își cumpere bomboane pe ascuns, copii care în tabere ar fi mâncat, dimineața, la prânz, seara și între mese, doar chipsuri și ar fi băut numai sucuri energizante, copii care și-au cumpărat ca ,,amintire” înghețata la care au visat tot anul școlar, copii care își mituiau colegii, ascuns de ochii adulților, să le vândă un hamburger de la Mc…
De fiecare dată când asistam la astfel de scene, îmi mai făceam câte o promisiune și m-am ținut de ele!
Cred cu tărie că obsesiile părinților nu fac decât să adâncească frustrarea, nemulțumirea, dezgustul copilului pentru un aliment băgat pe gât cu forța sau, dimpotrivă, să stârnească și mai mult curiozitatea lui pentru alimentele interzise cu desăvârșire.
De ce i-aș da copilului amestecuri de alimente pe care eu nu le-aș putea înghiți vreodată?
De ce i-aș interzice eu copilului meu să mănânce înghețată, când eu abia așteptam să se deschidă cofetăria?
De ce i-aș interzice copilului meu să guste, din când în când, un hamburger de la Mc Donalds’, dacă și pe mine mă atrage uneori mirosul?
Nu zic să nu te preocupe alimentația sănătoasă, dar nu transforma dorința ta pentru un stil de viață sănătos într-o obsesie ce va avea consecințe neplăcute pentru copil. Nu spun să treci zilnic pragul restaurantelor de tip fast food, dar lasă copilul la petrecerea aia organizată de colegul lui la Mc. Nu te îndemn să ai un congelator plin de înghețată, dar oferă-i copilului plăcerea de a savura un cornet din când în când.
De ce să duci lucrurile la extrem, când e mai ușor să le ții în echilibru?
Pune în balanță excepțiile acestea alături de ortorexie, anorexie, bulimie sau obezitate, diabet. Spre ce se înclină talerul?