Nu-i așa că e drăguț când încep copiii să vorbească și stâlcesc cuvintele?
Ca părinte, simți cum îți tresaltă inima de bucurie la primul ,,mama” sau ,,tata”, iar când încearcă să pronunțe cuvinte mai grele și i se încurcă limba în gură copilului, tu ești nu numai încântat de eforturile pe care le face, dar și amuzat din cauza pronunției deficitare.
Și ce faci? Continui să râzi sau încerci să corectezi pronunția?
De-a lungul timpului, am întâlnit părinți care nu se puteau abține să nu le spună copiilor de 6 ani ,,Țe vlea puiul meu să pape? Vlea piuleuț cu călniță sau ciolbiță cu smântânică?” și părinți care rosteau în mod repetat un cuvânt până când copilul reușea să îl pronunțe corect.
Ca dascăl, am cunoscut părinți care, atunci când preluau copiii (chiar și de 9-10 ani) de la școală li se adresau cum o făceau când aceștia erau bebeluși ,,Țe fațe iubita mea? Ți-a fost dol de mami/tati?”.
Mulți copii vin în școală cu vocabularul extrem de limitat și sunt contrariați când le ceri un lucru pe care ,,nu l-ai alintat”, căci nu cunosc sensul adevărat al cuvântului.
Astfel, devine un proces anevoios pentru dascăl să îl determine pe copil să rostească și mai apoi să scrie corect cuvinte precum ,,pâine, farfurie, lapte etc”, mai ales de la clasa pregătitoare în sus.
În urmă cu câțiva ani, exasperată fiind de atâtea diminutive auzite în jur (caiețel, ghiozdănel, cărticica…), am făcut un exercițiu cu elevii mei și, timp de o oră, am vorbit cu ei doar folosind diminutivele. La finalul lecției, o fetiță mi-a cerut imperativ ,,Simo, gata, e foarte obositor să auzim doar cuvinte alintate! Parcă am fi bebeluși!”. În felul acesta, copiii au realizat cât de obositor poate fi să vorbești sau să auzi doar diminutive în comunicarea dintre oameni.
Da, dragi părinți, aflați că nu le plac copiilor diminutivele, mai cu seamă când le folosiți excesiv!
Și, haideți să fim serioși, cum vi se pare un bărbat care spune ,,Câți bănuți trebuie să vă dau? Doriți și facturică?” sau o femeie care spune ,,Aș dori și eu o rochiță! Cât ai dat pe poșetuță?”
Ce putem face?
Să trecem peste partea amuzantă și să ne concentrăm pe folosirea cât mai corectă a cuvintelor limbii române.
Dacă-l auzi pe copil rostind cu dificultate un cuvânt, te așezi la nivelul lui și îi arăți cum deschizi gura, cum ții limba și cum pronunți un cuvânt pentru ca el să vadă și apoi să imite gesturile tale.
Vă asigur că este un exercițiu care funcționează foarte bine și care îl motivează pe copil să învețe și mai multe cuvinte. De asemenea, imaginile sunt esențiale în etapa de însușire a vocabularului. Prezintă-i copilului, încă de când a reușit să stea în șezut, imagini cu animale, fructe, legume sau culori și pronunță clar, tare și pe silabe fiecare cuvânt. Chiar dacă ai impresia că vorbești singur/ă, copilul înmagazinează tot, iar când va începe să vorbească o va face fără prea mari dificultăți. Dacă îi prezinți o imagine cu o vacă, pronunță clar cuvântul ,,vacă” și nu ,,văcuță”. Foarte mult ajută și onomatopeele. Copiii sunt amuzați de sunetele emise de mama sau tata și astfel rețin imaginea, dar și denumirea obiectului redat. E atât de simplu!
Lăsați copiii să crească și să folosească vocabularul potrivit vârstei lor!
LIMBA NOASTRĂ
