Vă povesteam zilele trecute cum, în tabăra de dezvoltare personală și cultură japoneză, #shimoshirucamps, pe care am organizat-o alături de Silvia, i-am introdus pe copii în lumea minunată a cusăturilor pe etamină.
De multă vreme visam la un atelier in care să le arăt copiilor cum te poți energiza și bucura de lucruri simple, precum cusutul.
Într-o lume a digitalului și a vieții trăită mai mult virtual, decât real, în vremurile acestea în care timpul pare că-ți scapă printre degete, iar la finalul zilei te întrebi unde s-a scurs și ce ai realizat palpabil, ei bine, în zilele acestea, copiii pot respinge cu ușurință o activitate considerată demult apusă. Așa se face că, pentru atelierul acesta, am avut oarecare emoții că, fiind o activitate ce presupune multă răbdare, atenție și concentrare s-ar putea să existe reticență din partea copiilor.
Sincer vă spun că reacțiile lor m-au copleșit de-a dreptul, căci nu doar că i-am scos din zona lor de confort, dar le-a plăcut atât de mult încât ar fi preferat să coasă toată ziua, iar seara, când au predat telefoanele, ce credeți că mi-au cerut? Da, ați ghicit! Etamină, ațe și ace.
,,Ne place, Simo! E relaxant!
Eu am terminat un semn de carte și mai vreau!”
Și nu doar ei au fost încântați, ci și mamele, care s-au bucurat că le-am oferit copiilor șansa de a descoperi plăcerea adusă de lucrul manual. În același timp, copiii au aflat despre îndeletnicirile bunicilor și străbunicilor lor, căci am avut o discuție interesantă despre clacă și șezătoare, despre cum lucrau oamenii în trecut, despre colaborare și cooperare, despre împărțirea sarcinilor și mai ales despre întrajutorare.
Zilele acestea, de când m-am întors din tabără, mă tot întreb: oare ți-ai dori ca și copilul tău să participe la o șezătoare?
