Pornind de la comentariile primite la postarea în care vorbeam despre cum o soție ar trebui să își facă timp pentru relația cu soțul ei și să găsească soluții pentru a lăsa copiii în grija altcuiva, astfel încât cei doi să nu uite de ei, mi-ar plăcea să continuăm discuția pe această temă.
M-a întrebat cineva ,,ce treabă are iubirea dintre soți cu dezvoltarea personală a copiilor”. Oo, dar cum are!
Păi, dacă nu e iubire și echilibru între părinți, cum să fie copiii fericiți și echilibrați psiho-emoțional?
Echilibrul psiho-emoțional al copiilor se formează în baza credințelor cultivate de familie, iar una dintre credințe este iubirea celor din jur. Și ce model mai potrivit poate să aibă un copil, dacă nu relația dintre părinții lui?
Pentru ca această credintă să devină activă, copilul trebuie să vadă că există niște rutine, obiceiuri, tradiții și recompense pe care părinții lui le respectă cu sfințenie atât în relația dintre ei doi, cât și în relația de familie.
Astfel că, rutinele-precum luarea micului dejun împreună sau obiceiurile-precum concediul în doi la o anumită perioadă de timp ori momentele de tandrețe pe care și le oferă părinții creează identitatea personală. Copilul va avea astfel niște repere clare despre ce înseamnă iubire, înțelegere, respect și armonie în familie.
Așadar, e de datoria noastră, dragi soții și mame, de a onora prima persoană care a intrat în viața noastră și fără de care nu am fi ajuns să ne bucurăm de copiii pe care i-am conceput împreună.
Este de datoria noastră de a ne face timp pentru noi, de a ne îngriji și a-l iubi pe tatăl copiilor noștri chiar și atunci când rolul de mamă ne-a epuizat. Pentru asta, căutăm soluții, nu scuze sau vinovați.
Se spune că ,,atunci când iubești pe cineva, tu nu mai contezi”. E firesc să îți iubești copilul și să-i acorzi atenția ta maximă, dar la fel de firesc este să continui să-i iubești tatăl ca înainte de apariția lui pe lume.
O cină deosebită, o lenjerie intimă frumoasă, o ținută elegantă, o îmbrățișare lungă, o noapte în doi pot face o mare diferență în viața de cuplu și de familie.
Si să nu credeți că eu nu am făcut greșeli la începutul relației noastre de părinți! De exemplu, mă enervam tare când sâmbăta trebuia să fac curățenie, mâncare, apoi să ieșim la aer cu copilul, iar eu alergam să le fac pe toate și soțul meu se uita la televizor. Și, în loc să îi explic ce simt și care sunt nevoile mele, începeam să vin cu reproșuri ,,că nu mă ajuți deloc, că ai putea să dai și tu cu aspiratorul, că stai și te uiți la tv în loc să mă ajuți la treabă” sau, și mai rău, doar pufăiam și mă așteptam ca el să îmi citească gândurile și apoi să îmi sară în ajutor. Și nu era suficient, mă mai și plângeam altora de cât de greu îmi era mie… Ei bine, nu funcționează așa!
Știți vorba aia ,,cere și ți se va da”, dar ai grijă și cum o ceri…
Mi-am învățat lecțiile treptat, iar credința mea de a face totul pentru relația noastră și de a avea familia echilibrată, a fost mai puternică decât scuzele pe care mi le căutam uneori din cauza oboselii ori a frustrărilor mele.
În cadrul cursului despre care v-am vorbit zilele trecute, mi s-a confirmat că această credință este una sănătoasă și că victimizarea este cea mai puternică și periculoasă formă de manipulare pe care o poate folosi o persoană.
Sus fruntea, dragi mame! Există viață în doi după nașterea copiilor!
