Un articol pentru mamele care se caută pe ele însele, dincolo de roluri și așteptări

Când totul pare bine… dar tu nu ești

Am citit de curând un mesaj care m-a atins profund. O mamă a scris pe un grup că se simte pierdută, „prostuță”, că parcă a uitat tot ce știa cândva și că rușinea i-a devenit tovarăș de zi cu zi.

Și știu de ce m-a atins. Pentru că ce simte ea, am simțit și eu. Atât de familiar. Ca și cum mi-aș fi scris propriul gând, dar cu vocea ei. Și mi-am dat seama că multe dintre noi trecem prin asta. Mame care, într-un moment al vieții lor, s-au pierdut de ele.

Aveam 30 de ani. O născusem pe a doua fiică, iar în timp ce aveam grijă de fetele mele, mă trezeam tot mai des cu gânduri apăsătoare:

„Nu sunt suficient de bună.”
„Nu mai știu nimic.”
„Stau doar acasă și îngrijesc copiii, dar parcă nu mai am niciun rost.”

Soțul meu mă ajuta, dar nimic nu părea destul. Aveam impresia că mă corectează în tot ce fac, că nu e mulțumit de mine – și adevărul este că nici eu nu eram mulțumită de mine.

Doi ani au durat frământările acestea. Apoi am reluat serviciul. Doar că m-am întors cu o tensiune interioară uriașă și o încredere în mine aproape de zero. N-a durat mult și am avut primul atac de panică, chiar la școală.

Atunci am știut: trebuie să mă întorc la mine.
Așa a început procesul meu de schimbare – cu terapie, cărți, timp cu mine însămi și, mai ales, cu răbdare.

Vocea rușinii nu e a ta

I-am răspuns mamei din mesajul primit, și am simțit că îi vorbesc și celei care eram eu la 30 de ani:

„Hai să-ți spun ceva, ca de la mamă la mamă și om la om: nu ești „prostuță”. Nu e „degeaba” facultatea ta. Și nu, nu ai uitat tot ce știai. Ai fost doar prea mult timp în modul supraviețuire.”

Ani întregi ni s-a spus:
„Nu te mai plânge.”
„Nu e momentul tău.”
„Tu stai cu copiii, el muncește.”
„Fii atentă că greșești.”
„Ești prea sensibilă.”

Iar vocea aceea s-a înfipt în noi și a devenit a noastră, dar ea nu ne aparține.

Rușinea pe care o simți nu e a ta. E un bagaj moștenit.
Și la 30 de ani – sau oricând simți că nu te mai recunoști – ai voie să lași bagajul acesta jos.

Ai nevoie de blândețe, nu de critici

Nu ai uitat tot. Nu e „degeaba” facultatea ta. Nu ești „prostuță”. Doar că mintea ta a fost mult timp în modul „supraviețuire”: fără odihnă, fără validare, fără timp pentru sine.

Ceea ce trăiești acum este, de fapt, o chemare spre reconectare.

Ce m-a ajutat pe mine – și poate te va ajuta și pe tine:

• Scrisul. Țineam un jurnal. Nu conta cât sau cum. Doar scriam. Și, în timp, am început să-mi înțeleg gândurile.
• Cititul. Fără presiune. Uneori doar câteva pagini. Câteodată le reciteam de trei ori. Ajută mult cititul. Multe cărți de dezvoltare personală am devorat de atunci.
• Oameni potriviți. Am învățat să nu mă mai forțez în relații care mă secau de energie. E normal să nu mai rezonezi cu anumite persoane și să faci „curățenie” în cercul tău.
• Micile proiecte pentru mine. O carte citită, un curs, o activitate care îmi aducea bucurie. Cu fiecare lucru făcut pentru mine, îmi recâștigam încrederea. Yoga, Sundao, Zumba, masaj… orice îți aduce bucurie.
• Blândețea. Am învățat să-mi spun: „Nu trebuie să fiu perfectă. Trebuie doar să fiu autentică.”

Întoarcerea la tine e un proces, nu o destinație

Poate că, la fel ca mine sau ca mama din mesajul primit, și tu ai trecut – sau treci – printr-o perioadă în care nu te mai recunoști. O etapă în care nu-ți mai auzi vocea, deși e acolo.

Nu e un capăt de drum, ci un început.

Te încurajez să începi ușor. Să nu te judeci pentru cum ești acum. Să-ți vorbești așa cum ai vorbi cu copilul tău dacă s-ar simți pierdut: cu blândețe, cu răbdare și cu iubire.

Reconectarea cu sine vine pas cu pas. Ai curajul de a te uita în oglindă cu înțelegere, nu cu critică.

Nu suntem singure. Și nu suntem nici „prostuțe”.
Suntem doar femei care, din prea multă grijă pentru ceilalți, au uitat o vreme să se îngrijească și pe ele.

Dar întoarcerea e posibilă. Și, uneori, chiar necesară.