„Nu-mi pasă! Nu știu, nu mă interesează!”  

Le-ai auzit și tu, nu-i așa? Spuse pe un ton indiferent, cu o privire care pare să sfideze. Uneori însoțite de un ridicat din umeri. Alteori de o privire goală.  

Când un copil sau un adolescent spune că nu-i pasă, primul impuls al unui adult este să creadă că e vorba de nepăsare reală. Să-i explice de ce „ar trebui” să-i pese. Sau, mai rău, să interpreteze ca pe o lipsă de respect.  

Dar dacă ne-am opri o clipă și ne-am întreba ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor cuvinte?  

Ce încearcă să ne spună un copil care declară că nu-i pasă? 

În multe cazuri, „Nu-mi pasă!” este o barieră. Un scut ridicat împotriva lumii. Când un copil simte că așteptările din jurul lui sunt prea mari, că cerințele se adună și că nimeni nu îl ascultă cu adevărat, nu mai vede altă soluție decât să se retragă.  

E mai ușor să spui că nu-ți pasă decât să recunoști că te doare. E mai ușor să te prefaci indiferent decât să arăți că ești copleșit.  

„Nu-mi pasă ce notă iau.” – Dar, de fapt, poate că se teme că oricum nu va fi suficient de bun.  

– „Nu-mi pasă dacă mă cerți.” – Dar, de fapt, s-a săturat să fie criticat pentru orice.  

– „Nu-mi pasă ce credeți despre mine.” – Dar, de fapt, și-ar dori enorm să fie văzut, apreciat și acceptat.  

Când presiunea e prea mare, detașarea devine o soluție  

Copiii și adolescenții trăiesc într-o lume în care adulții decid pentru ei aproape totul: ce trebuie să facă, când să facă, cum să facă. Li se spune să fie „cuminți”, să învețe, să respecte regulile, să nu comenteze prea mult. Dar ei nu sunt niște roboți programați să execute ordine. Sunt oameni în formare, cu emoții, gânduri și nevoi proprii.  

Când simt că nu au control asupra propriei vieți, când se simt neputincioși în fața cerințelor impuse de adulți, singura lor apărare rămâne indiferența.  

Și atunci vine acel „Nu-mi pasă!”, spus ca o ușă trântită între ei și lume.  

Cum răspundem?  

Când un copil îți spune că nu-i pasă, ai două opțiuni:  

1. Să te lupți cu el, să încerci să-i explici de ce ar trebui să-i pese, să-l convingi că greșește.  

2. Să-l asculți dincolo de cuvinte, să privești mai atent și să te întrebi ce vrea, de fapt, să îți spună.  

În loc să răspundem cu „Ba trebuie să îți pese!”, putem încerca altceva:  

✔️ „Ai dreptate, uneori pare că nimic nu mai contează. Ce te apasă acum?”  

✔️ „Văd că ai o zi grea. Vrei să-mi spui ce te frământă sau ai nevoie doar să stau aici cu tine?” 

✔️ „Nu trebuie să vorbim acum dacă nu vrei, dar să știi că sunt aici.”

Când copilul simte că nu e forțat să se deschidă, că nu e judecat, că cineva chiar vrea să-l asculte fără să-l critice sau să-l corecteze, zidurile ridicate de acel „Nu-mi pasă!” încep, treptat, să se fisureze.  

Și atunci, încet-încet, poate că într-o zi nu vom mai auzi „Nu-mi pasă!”, ci:  „De fapt, aș vrea să-ți spun ceva.”  

Atunci să fim pregătiți să ascultăm.